Context general

Criza Orientală desemnează procesul de destrămare treptată a Imperiului Otoman și intervenția marilor puteri europene în regiunea balcanică, în special în zonele locuite de popoare creștine. Pe fondul conflictelor succesive ruso-turce și austro-turce, spațiul românesc a fost afectat atât prin pierderi teritoriale, cât și prin modificarea statutului politic.

Manifestările Crizei Orientale asupra spațiului românesc (1712–1856)

• În anul 1712, Banatul a fost ocupat de Imperiul Habsburgic, ieșind de sub autoritatea otomană.

•  În 1775, Austria a anexat Bucovina, parte a Moldovei. 
• În 1812, în urma unui nou război ruso-turc, Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut sub numele de Basarabia.
• Un moment important a avut loc în 1829, la sfârșitul războiului ruso-turc, când, prin Tratatul de la Adrianopol, se instituie protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. Acest lucru însemna că domnii erau aleși pe viață (nu numiți de turci), iar Țările Române primeau libertatea comerțului exterior.
• În 1856, la încheierea Războiului Crimeii (1853–1856), Tratatul de la Paris a decis înlăturarea protectoratului rus, înlocuit cu garanția colectivă a Marilor Puteri. De asemenea, Rusia a fost obligată să retrocedeze Moldovei sudul Basarabiei.

Implicarea României în Criza Orientală (1877–1878)

Scopul principal al României a fost obținerea independenței față de Imperiul Otoman.

În acest sens, la 4 aprilie 1877, România a semnat o convenție cu Rusia, prin care permitea trupelor ruse să treacă prin teritoriul românesc în drumul lor spre Balcani. În schimb, Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a României. Totuși, statul român urma să suporte cheltuielile logistice ale tranzitului.

La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu proclamă în Camera Deputaților independența de stat a României. A doua zi, 10 mai, Senatul votează oficial actul, iar Principele Carol îl promulgă, asumându-și conducerea țării în context de război.

România participă la Războiul Ruso-Turc din 1877–1878. Inițial, trupele ruse sunt oprite de otomani în fața cetății Plevna. Rusia solicită sprijin militar României, iar Carol I preia comanda comună a frontului din Plevna. Armata română contribuie decisiv la asediul și căderea Plevnei, în 28 noiembrie 1877. Războiul se încheie în ianuarie 1878, cu înfrângerea Imperiului Otoman.

 Recunoașterea internațională a independenței României

Independența României a fost recunoscută internațional prin două tratate succesive:

Primul a fost Tratatul de la San Stefano, semnat la 19 februarie 1878 între Rusia și Turcia. Acesta recunoștea independența Serbiei, Muntenegrului și României. România primea Dobrogea ca despăgubire de război, dar era obligată să cedeze sudul Basarabiei Rusiei. Bosnia și Herțegovina deveneau autonome.

Marile Puteri au considerat acest tratat prea favorabil Rusiei, astfel că au convocat Congresul de la Berlin. Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, recunoștea oficial independența României, dar o condiționa de modificarea articolului 7 din Constituția din 1866 (privind cetățenia evreilor) și de acceptarea schimbului teritorial: Dobrogea pentru sudul Basarabiei. Bosnia și Herțegovina treceau sub administrație austro-ungară, Anglia primea Cipru, iar Bulgaria devenea principat autonom.

Consecințele recunoașterii independenței

Pe plan intern, independența a fost urmată de proclamarea Regatului României în anul 1881. Carol I a devenit primul rege al țării.

Pe plan extern, România a aderat în secret, în 1883, la Tripla Alianță (Puterile Centrale – Germania, Austro-Ungaria și Italia), în încercarea de a-și consolida securitatea și statutul internațional.