Hârtia care tăia viața în porții. 

Contextul istoric al raționalizării

Începând cu sfârșitul anilor '70, România intră într-o etapă dramatică a istoriei sale economice. După o perioadă de industrializare forțată, finanțată cu credite externe, Nicolae Ceaușescu hotărăște în 1981 achitarea grabnică și integrală a datoriei externă a țării. În loc de reforme economice, regimul optează pentru sacrificarea standardului de viață al populației, direcționând întreaga producție agricolă și industrială spre export.

Pentru a controla consumul intern și a putea vinde aproape totul în afara țării, regimul impune o măsură fără precedent: raționalizarea alimentelor. Asta însemna limitarea drastică a accesului la hrană printr-un sistem birocratic de cartele și cote. Întâi zahăr, ulei, carne, apoi lapte, ouă și, în cele din urmă, pâine – hrana cea mai simplă, cea mai de bază, devine obiectul unui control total.

 Introducerea cartelei de ,,pâine,,

Spre deosebire de perioada războiului mondial, când raționalizarea era temporară și în context militar, în România anilor '80 cartela de pâine apare într-un context de pace aparentă, dar cu o populație înfometată sistematic de statul propriu.

Raționalizarea alimentelor este oficializată în 1981, dar în multe județe (Vaslui, Botoșani, Teleorman, Dolj, Olt, Buzău, Galați) sistemul fusese introdus încă din 1980. Pâinea, produsul cel mai ieftin și mai necesar, devine "bun raționalizat", nu pentru că nu putea fi produsă, ci pentru că regimul o considera surplus strategic de export.

Astfel, oamenii nu mai cumpărau pâine liber, ci în funcție de drepturile stabilite de autorități, în funcție de locul de muncă, numărul de membri ai familiei, vârsta sau statutul social.

Cozile erau spațiul public al umilinței făcute de partid

Cartela e nu însemna automat pâine, ci și ,,carne,, , lapte etc.. . Oamenii stăteau ore întregi la coadă, uneori din miez de noapte, în fața magazinelor închise, cu saci de rafie sau sticle de lapte goale. Se formau liste, se țineau rânduri scrise cu creionul pe pereți sau pe stâlpi.

În lipsa unei distribuții suficiente, magazinele rămâneau fără marfă. Așadar, aveai cartelă, dar nu aveai pâine. O formă de batjocură birocratică. În spatele vitrinelor goale, angajații primeau înjurături șoptite, frica se amesteca cu foamea, iar copiii erau trimiși în "reconnaissance" (Recunoaștere)  "vezi dacă s-a băgat ceva."

Foamea ca armă de control politic

Raționalizarea hranei nu a fost doar o consecință economică, ci și o decizie politică cu miză ideologică. Sărăcia era prezentată drept dovadă a "muncii revoluționare" și a "solidarității cu sacrificiul național pentru independență". Poporul flămând devenea "luptător anticapitalist".

Prin această logică bolnavă, cartela de pâine devenea un instrument al supunerii colective. Ea îți spunea, zi de zi, că viața ta aparține partidului. Că până și foamea trebuie să fie autorizată.

Mărturii

"Mă trezeam la patru dimineața ca să fiu prima la coadă. Nu luam niciodată cât aveam dreptul. Spuneau că s-a terminat. Ne uitam unii la alții în liniște. Nimeni nu mai avea curaj să comenteze."
Elena Popescu, București, 1982

"Țineam cartela în buzunarul de la piept, ca pe un act de identitate. Dacă o pierdeam, nu mai aveam pâine. Nu mai aveam nimic."
Ion Neagu, Pitești, 1985

"Când venea pâinea, parcă se cobora Dumnezeu. Se auzea din stradă: 'Au băgat!' și toată scara se golea. Cartela în mână, nervi, îmbrânceli, frig. Așa trăiam. Cu frică și cu foame."
Doina Stoica, Târgu Jiu, 1983

"Eram la școală și mama trimitea vecina să țină rândul la pâine. Dacă întârziam 10 minute, luam mai puțin. Cartela nu însemna nimic dacă raftul era gol."
Radu Dincă, Cluj-Napoca, 1986

"Am rupt o dată o cartelă, din greșeală, când eram copil. Tata a țipat la mine cum n-o mai făcuse niciodată. Aveam șapte ani. M-am simțit vinovată că i-am flămânzit."
Mariana Călugăru, Galați, 1984

Cum arăta și cum funcționa cartela

Cartela era o hârtie simplă, tipărită în alb sau alb-gălbui, cu rubrici lunare, împărțite pe zile sau săptămâni. Avea:

• Numele titularului / gospodăriei

• Adresa de domiciliu

• Numărul de persoane arondate

• Tabel cu zile și cantități (în kg)

În fiecare magazin alimentar, vânzătoarea ștampila sau decupa cartela după fiecare porție primită. Cine pierdea cartela, pierdea dreptul la hrană pentru acea perioadă. Nu exista sistem de reemitere. Nu exista "înțelegere".

Ce rămâne din ea azi

Cartela de pâine a ajuns un obiect de muzeu. Dar nu e doar o relicvă. Este un act de acuzare. Ea vorbește despre o vreme în care statul controla până și stomacul. Despre ani în care bunica ta nu-ți putea da o felie de pâine fără să verifice o rubrică.

Se găsește în Muzeul Național de Istorie, la Memorialul Sighet, în colecții de familie și în zeci de expoziții online. Dar adevărata ei greutate nu stă în hârtie, ci în amintirile celor care au trăit cu ea în buzunar.